Noțiunea de înălțime se poate defini că distanță pe verticală a unui punct în raport cu o suprafață de referință. Cunoașterea înălțimii de zbor este una din condițiile esențiale desfășurării activității de zbor în deplină securitate. În aviație se folosesc următoarele suprafețe de referință: a. suprafața liniștită a mării numită și nivelul mediu al mării (MSL); b. suprafața care conține cota pragului pistei folosite sau cota aerodromului; c. terenul deasupra căruia se zboară; d. suprafața izobarică de 760 mmHg sau 1013 mb. În funcție de situația sau etapă în care se află zborul, se poate folosi o suprafață de referință sau alta.
De exemplu în cazul în care ne aflăm în ultima parte a unui zbor și urmăm procedurile de aterizare, este important ca altimetrul să fie setat să indice distanță pe verticală până la pista de aterizare. Așa cum vom vedea mai departe, rareori distanța de la locul de decolare/aterizare și aeronavă este aceeași cu distanță până la nivelul mediu al marii. Diferența dintre pistă și nivelul mediu al marii purtând denumirea de cotă sau elevație. Presiunea în altitudine, altitudinea densimetrică. Pe măsură ce urcăm, datorită micșorării coloanei de aer ce apasă deasupra aeronavei, presiunea în altitudine scade.
Datorită acestui fenomen, pentru a se spori siguranța zborului și evita abordajele se utilizează sistemul de raportare și efectuare a zborului având ca element de referință altitudinea densimetrică. Această altitudine se caracterizează prin faptul că măsurătoarea nu are ca referință o distanță în metri sau alte unități de măsură a distanțelor, fiind utilizate pentru efectuarea unei diferențieri pe verticală a aeronavelor, iar sistemul măsurarii înălțimii în funcție de presiunea atmosferică plecând de la un element de referință denumit atmosfera standard ICAO.