În timpul zborului planorul va traversa de multe ori zone cu mişcări ale aerului atmosferic pe verticală sau orizontală. Pentru a putea determina viteza optimă de deplasare şi în aceste situaţii, trebuie să facem nişte construcţii ajutătoare pe polara vitezelor. Astfel, originea polarei va fi mutată cu valoarea vitezei perturbatoare pe axele şi în sensurile specificate. Vom putea obţine acum valoarea vitezei optime în condiţile dat e, ducând tangenta la polară din noua origine.
Urmărind cele patru exemple prezentate, se poate observa că în situaţia unui curent descendent sau a unui vânt de faţă, trebuie să ne deplasăm cu o viteză de zbor mai mare pentru a obţine o fineţe maximă, iar în situaţia unui curent ascendent sau a vântului de spate, trebuie să micşorăm viteza, dar nu sub viteza de înfundare minimă. Fig.
82 Influenţa deplasării aerului asupra vitezei optime de zbor 𝑉𝑓-Viteza de finețe maximă în atmosferă calmă; 𝑉1 – Viteza de zbor pentru vânt din spate; 𝑉2- Viteza de zbor pentru vânt din față; 𝑉3- Se poate observa în acest caz că viteza de zbor pentru un vânt puternic de față corespunde cu viteza de zbor pentru o descendență puternică sau cu un vânt de față de intensitate medie combinat cu o descendență. Polara astfel trasată ajută pe pilot în construcţia abacelor şi calculatoarelor necesare executării zborurilor de performanţă. 10.
Efectul de sol Se poate observa că în timpul zborurilor acrobatice, la trecerile făcute la rasul solului sau la aterizare în perioada filării, planorul are o comportare deosebită, parcurgând o distanţă mai mare decât i-ar permite fineţea aerodinamică. Fenomenul poartă nu mele de efect de sol şi este o interferenţă între aripa aeronavei şi sol, aspectul curgerii aerului între cele două suprafeţe având un caracter special. O explicaţie ar fi aceea legată de mecanismele apariţiei rezistenţei induse (vezi paragraful Rezistenţ a indusă).
Astfel, datorită vitezei induse 𝑤𝑖, în spatele aripii curentul de aer este deflectat în jos, dând naştere unui unghi de incidenţă indus, care, la rândul sau, micşorând incidenţa reală, deplasează poziţia lui 𝐹𝑧 spre înapoi şi crează rezisten ţa indusă. Dacă planorul zboară la înălţime foarte mică, deflexia curentului de aer nu mai este posibilă ca în cazul evoluţiei la altitudine şi deci unghiul indus, micşorându-se ne va scădea şi rezistenţa indusă. Fig. 83 Efectul de sol În urma experienţelor efectuate, s-a constatat că rezistenţa indusă scade semnificativ numai în cazul zborurilor la care înălţimea aripii faţă de sol este mai mică de 20% din anvergura (pentru planoare 3-4m.).
Rezultă deci că efectul de sol se va manifesta cu atât mai intens cu cât anvergura va fi mai mare şi cota h a aripii faţă de sol va fi mai mică. Din această ultimă cauză, planoarele cu aripă mediană vor avea o comportare mai bună decât cele cu aripa sus, fineţea lor fiind oricum îmbunătăţită. Ţinând cont şi de faptul că efectul de sol se simte mai puternic pe timp liniştit, vântul defavorizându-l, prezentăm în modificarea polarei unui planor când asupra sa se manifestă acest fenomen. Fig. 84 Variaţia polarei în funcţie de montarea aripii Fig. 85 Modificarea polarei la apariţia efectului de sol 11. Zborul la incidențe mari