Arta acestei căutări constă în cea mai mare parte în estimarea realistă a fazelor de dezvoltare a norilor investigați. Pentru c a această estimare să aibă o probabilitate cât mai mare de reușită este necesar să urmărim un timp îndelungat norii care pot intra în discuție ca eventuale ținte. Această observare trebuie să se fi terminat și decizia trebuie luată încă înainte de a porni spre norul ales. Cu alte cuvinte norul următor va fi ales încă din timpul spiralării în ascendenț ă. În această urmărire ne ajută faptu l că datorită rotirii în spirală vedem norii d e pe traiect la intervale repetate de timp care ne permit sesizarea evoluției acestora.
În timpul saltului mai avem posibilitatea de a ne verifica justețea deciziei și de a ne schimba eventual ținta, deviind spre un nor considerat “de rezervă”. Cei care consideră că această tehnică îi suprasolicită în timpul urcării, trebuie să se mai antreneze în spiralare. În cazul zborurilor de performanță și a celor competiționale așa trebuie procedat dacă aspirăm la obținerea unor succese. În analiza precedentă privind evoluția norilor de tip Cu am văzut că ascendența precede formarea norului. Deci dacă se întâmplă să sesizăm în timpul saltului între nori o ascendență sub cer senin, putem liniștiți încerca o spirală de control.
În cazul în care urcarea este relativ bună se recomandă să rămânem în termică, valoarea ei putând să crească odată cu apropierea fazei de maturitate activă. Această exploatare a ascendențelor pe cer senin se recomandă cu precădere în cazul norilor Cu humilis (formați în condițiile unei umidităț i scăzute și a un ei stratificări care frânează dezvoltarea pe verticală ). În acest caz aceste ascendenț e sunt cele mai bune care pot fi întâlnite. Dacă reușim să observăm undeva că aerul devine cețos datorită vap orilor de apă care condensează, atunci de cele mai multe ori merită să zburăm în acea direcție, iar înainte de a ajunge vom observ a cum în acel loc se formează un mic nor.
Faza în care norul nu este marcat decât prin câteva grămăjoare individuale de vapori condensați trebuie judecată cu atenție deoarece poate fi confundată cu faza de destrămare. În acest caz se indică zborul către astfel de forma țiuni numai dacă în prealabil am avut timp suficient pentru observare și suntem absolut siguri că norul este în f ormare. În aceste condiții vom putea găsi aici o ascendenț ă bună. De regulă însă, suntem nevoiți să zburăm către nori deja formați. Din dimensiunea relativă a acestora putem să concluzionăm asupra gradului de maturitat e și din acest motiv vom prefera nori mai mici cu baza plată.
De la înălțime mai mică baza este mai vizibilă iar concluzii putem trage din gradul de conturare și culoarea mai închisă sau mai deschisă a acesteia. Dacă suntem aproape de nivelul norilor atunci o influență mai mare asupra deciziei o are forma vârfului (și corpului) norilor. Dacă forma nu este aproximativ piramidală atunci maturitatea este probabil deja depășită. Dacă lângă un nor c are pare relativ efficient, atârnă resturi vizibile, acestea pot fi rămășițe ale unui nor destrămat ca re se regenerează c a urmare a alimentării cu o nouă masă de aer. În general aici urcarea este slabă.
Dacă până la norul ales avem de străbătut o distanță mare, atunci în calcul trebuie să luăm faza de dezvoltare a acestuia, durata vieții active a norilor d in ziua respectivă și timpul necesar pentru a ajunge acolo. Dacă nu ținem seama de legătur a acestor factori putem să ne trezim într-o descendență generalizată sub nor, deși de la distanță acesta dădea semne de activita te. De la înălțim e mare distanța între nori poate fi estimată din distanța dintre umbrele lăsate pe sol, cunoscând distanțele de pe sol cu ajutorul harților. Dacă după un punct de viraj schimbăm direcția de zbor trebuie să ne obișnuim mai întâi cu noul aspect al norilor.
Este posibil că până acum având soarele din spate, cumulusii să ni se fi părut viguroși și activi, în timp ce în situația nou creată aceiași nori să ne apară că dezlânaț i și cenușii, priviți cu soarele în față. În cazul ideal ar fi trebuit să ne familiarizăm cu acest aspect dac ă am fi privit norul părăsit în tim pul spiralarii în nou a ascendență pentru a ne fixa, de exemplu, cum arată ascendența de 2 m/s privită din acest unghi. Căutarea termicii în imediata vecinătate a plafonului La nivelul de condensare urcarea maximă o întâlnim de obicei în zona cea mai întunecată a norului, care la rândul ei co respunde grosimii maxime, excre scenței celei mai proeminente a norului.
Denivelările bazei le vom urmări în mod deosebit în locul în care aceasta prezintă o concavitate și totuși este de culoare închisă; urcarea va fi mai bună ! Poziția so arelui poate câteodată influența zona urcării maxime printr-o încălzire suplimentară unilaterală a norului. Mai importantă este, în mod normal, repartiția vântului la n ivelul norilor, deoarece aceasta deplasează zona urcării favorabile în sens opus forfecarii de vânt. Adică, dacă vântul crește în altitudine atunci ascendența o vom găsi în partea dinspre vânt a norului (mai ales dacă aceast a este și bătută de soare).
Dacă la mai mulți nori am constatat o anumită deplasare a termicii față de centru atunci putem presupune aceeași localizare a ei și la următorii nori și putem că uta ascendența în același loc pe parcursul zilei. Căutarea termicii la înălțimi medii Cu cât înălțimea la care zburăm este ma i mare, cu atât ma i mult ne putem ghida după forma norilor. Dacă ajungem la înălțimi ceva mai mici nu trebuie să uităm faptul că însuși norii activi pot să nu ofere ascendenț e la câteva sute de metri sub baza lor, mai ales dacă sunt alimentați din lateral. Câteodată este posibil chiar să depistăm locul de declanșare a termicii (de la sol) și astfel să controlăm întregul ei parcurs.
Cu cât înălțimea de zbor scade cu atât atenția noastră trebuie să se concentreze mai mult asupra solului. În cazul vântului, misiunea noastră (aceea de a nimeri curentul a scendent modelat de variația vântului în forme spați ale), este sensibil îngreunată. Există diferite modalități prin car e vântul poate influență termica în urcare. În continuare prezentăm 3 din cazurile cele mai frecvente: 1. Dacă masă de aer cald a unui rezervor de termică este desprins de sol datorită unui obstacol geografic (punct de discontinuitate) atunci acea masă va fi purtată de vânt. Pre supunem deci că pe vânt, termica cu loc de declanșare fix pe sol urcă o blic.
Înc linarea unei astfel de a scendențe nu trebuie să fie constantă. Odată cu creșterea sau scăderea vântului în altitudine (profilul vântului) “coloana a scendentă” este curbată în sens opus vântului respectiv spre vânt. Forfec ările de vânt, însoțite de schimbări radicale ale direcției sale, pot da ascendenței o formă spațială oarecare. Chiar și valorile de urcare au o influență hotărâtoare asupra formei ascendenței: în nivelele cu urcare puternică ascendența este mai puțin înclinată. Dacă termică este marcată printr-un nor atunci putem încerca să unim norul cu cel mai probabil punct de declan șare da la sol pentru a ne forma o imagine cât mai plastică asupra formei curentului ascendent.
În cazul vântului puternic sau forfecarilor de vânt această "reconstituire" va fi rareori posibilă. Dacă avem șansa să ne formăm o imagine asupra diverselor curburi ale ascendenței (datorită unui fum, a unor planoare spiralâ nd la diferite înălțimi, etc.) atunci acea formă o putem presupune că fiind valabilă și în restul zi lei, deci probabilitatea de întâlnire și a altor termici având aceeași înclinare este mai mare. În acele zone în care rezervoare termice mari se află înspre vânt față de discontinuități marcante ale solului, aceste termici oblice formează o reculă. Aceasta este bine cunoscută pe aerodromur i având pante ce oferă ascendenț ă dinamică pentru zborul cu planorul.
Din punct de vedere al tehnicii de pilotaj, aceste ascendențe nu sunt prea simplu de exploatat. În primul rând pentru că sunt în general "scuturate" iar în al doilea rând trebuie în permanentă să deschidem spirala spre vânt, pentru a nu ajunge să ieșim în descendență în partea opusă vântului ca urmare a înfundării proprii și a componentei orizontale a termicii. 2. Dacă vântul este puternic și relieful unifor m, stratul turbulent inferior, de forfecare a aerului cu solul, poate reprezenta un declanșator al termicii, fără să fie nevoie de o discontinuitate legată de sol.
O astfel de termică urcă relativ vertical și este purtată de vânt până când alimentarea cu a er cald (instabil) din stratul de frecare încetează. În acest caz, deși există vânt, ascendența o vom întâlni la vertical a norului. Spiralarea se va face ca și în cazul lipsei vântului. 3. altă posibilitate este c a ascendența să fie alimentată dintr-un rezervor fix față de sol, care însă să pulseze, caz în care fiecare "bulă termică" este desprinsă separat, pierzând contactul cu locul de declanșare, și în urcare fiind purtată de vânt analog cazului 2.
Se for mează astfel o cale de ascendențe pe direcția vântului a cărei limită inferioară de exploatare scade pe măsură ce ne apropiem de locul de declanșare. Aceste t rei tipuri de termică pot exista, în cazul unor situații meteo corespunzătoare. Aceste forme sunt puternic dependent e de relief și este dificil de estimat care din ele o vom întâlni într-un loc dat, șansa maximă de a regăsi o ascendență pierdută este de a căuta înspre vânt sau în sens opus.