În situații de criză este valabilă aceeași regulă că la aterizare: cu cât mai lin cu atât mai bine! Adică cu cât pierdem mai încet înălțimea, cu atât șansele noastre de a o recâștiga și de a evita aterizarea prematură cresc. Această situație de zbor este absolut normală pentru un planorist și trebuie să ne așteptăm la ea cu ocazia fiecărui zbor de distanță. Faptul că la aterizări în afar a aerodromului se produc mai des ruperi de planoare (sau alte incidente minore) se datorează aproape în exclusivitate unor aprecieri eronate ale posibilităților de aterizare sau a unor greșeli de pilotaj asociate de obicei cu o surescitare nervoasă inutilă.
Repetăm: intrarea în criză este o situație normală și aterizarea pe un teren necunoscut este o fază de zbor nepericuloasă dacă se ține cont de anumite reguli! Dacă nu mai avem certitudinea ajungerii la următoarea ascendentă, ne vom orienta asupra posibili tăților de aterizare pe direcția traiectului. Ne vom alege cât mai multe terenuri de aterizare aflate în rază de planare. În cazul în care mai “poartă” bine, putem viza și terenuri aflate la o distanță mai mare dar avînd grijă să avem și terenuri de rezervă pentru cazul în care am da brusc de descendență. Bineînțeles că vom păstra și o anumită rezervă de înălțime pentru executarea unei proceduri de aterizare.
Zonele improprii pentru aterizare (păduri, orașe, stînci, etc.) vor fi survolate doar dacă există certitudinea că înălțimea pe care o avem ne va asigura în orice caz ajungerea la următorul teren de aterizare, deci chiar în condiții de descendență, vânt de față, ploaie, etc. În consecință putem spune că nu există o înălțime minimă general valabilă sub ca re zborul de distanță trebuie neapărat întrerupt și începută procedura de aterizare.
O astfel de înălțime minimă este lipsită de sens nu numai datorită varietății mari a terenurilor de aterizare dar și datorită diferenței de finețe a diverselor planoare și mai ales diferențelor dintre piloți, în ceea ce privește experiența lor de zbor și rutina în aterizări pe teren necunoscut. Oricum, într-o zona denivelată nu ne prea putem folosi de altimetru, fiind astfel greu să estimăm înălțim ea. Și astfel, în permanen tă căutare de ascendenț ă vom zbura de la un teren de aterizare la altul mai îndepărtat. Criterii de alegere a unui teren de aterizare În principiu se aterizează pe un teren plan sau în contrapantă.
Nu există ceva mai neplăcut decât planarea în josul unei pante, în care nu pierdem înălțime și vedem capătul terenului apropiindu-se fără speranță ! Dacă este posibil, în cazul aterizării pe vânt (a cărui direcție o putem recunoaște după fumuri de la sol, depl asarea produsă în timpul spirală rii, unduirea lanurilo r de cereale) acesta trebuie să fie din față. Terenul de aterizare trebuie să fie suficient de mare pentru tipu l nostru de planor și experiența pe care o avem în zbor.
Pentru a putea aprecia mai u șor dimensiunea terenului de aterizare, un exercițiu bun este acela de a compara pista de decolare a cărei dimensiuni le cunoaștem, cu terenurile din apropierea pistei de la diferite înălțimi. Panta de aterizare se recomandă, pe cât posibil, să fie lipsită de obstacole iar terenul de aterizare, plan. În acest s ens se recomandă miriștile, arăturile discuite, culturile joase, adică suprafețe agricole lucrate. Dacă avem în vedere mai multe terenuri sigure de aterizare atunci îl vom alege pe cel care este c el mai ușor accesibil cu mași na de depanare. Totuși siguranț a aterizării are prioritate absolută față de astfel de motive care țin de comoditatea depanării.
NOTĂ Deoarece nu se cunoaște elevația terenului de aterizare, priza de aterizare NU se va face după indicațiile citite pe altimetru. Se recomandă alegerea terenurilor în funcție de perioada din an ( primăvara-terenuri cultivate cu culturi joase, vara-terenuri cultivate pe cât posibil cu culturi joase, de evitat culturile înalte, toamna-terenuri recoltate, de evitat terenurile arate, deoarece arătura este proaspătă, nediscuită)- cunoașterea vegetației locale.
Se recomandă ca priza de aterizare să se execute în asa fel încât contactul cu solul să fie la începutul terenului (putând astfel evita o priză de aterizare greșită) SE RECOMANDĂ ATENȚIE! În apr ecierea de la înălțime a inclină rii pantelor deoarece acestea ne pot juca diverse feste: - șaua cea mai netedă se poate dovedi (la o privire mai atentă) un adevărat carusel. Cîteodată ne putem orienta după brazdele trase paralel cu liniile de nivel (care opresc scurgerea apei). Pășunile nelucrate pot ascunde diverse surprize: canale greu detectabile, bolovani, garduri aproape invizibile.
La alegerea terenului de aterizare vom evita culturile înalte mai ales în cazul planoarelor cu ampenaj orizontal în cruce. Planoarele cu ampenajul în “T” sunt mai sensibile la piruete care se pot produce brusc, la o aterizare pe culturi înalte (iarbă înaltă, grîu, secară, etc.) aripile nu sunt perfect la orizontală. Culturile de vită de vie sunt total neindicate. Cablurile de înaltă tensiune și firele telefonice sunt și ele greu de recunoscut, un ajutor în acest sens ne oferă doar stâlpii lor de susținere. Deci în apropierea terenului ales pentru aterizare trebuie să căutăm dacă există stâlpi.
Un alt pericol caracteristic zonelor montane îl reprezintă cablurile funicularelor de marfă, care de obicei nu sunt marcate pe hartă. Aceste cabluri, întinse de-a curmezișul văilor fără stâlpi de susținere sunt practic invizibile pe fondul păduri lor sau sol de culoare închisă.