Orientarea constă în cunoașterea precisă a direcției de deplasare în raport cu punctele cardinale. În acest scop, în zbor, orientarea se realizează folosindu-se harta și unul din instrumentele de la bordul avionului care indică direcția de zbor (busola magnetică, radiocompasul, etc.). Pentru a realiza ceea ce în mod obișnuit se numește "vederea în spațiu" pilotul sau navigatorul trebuie să-și imagineze că se află plasat cu avionul în centrul unui cerc, împărțit în 360°, axa avionului fiind orientată pe direcția magnetică corespunzătoare drumului obligat.
În lipsa vântului, orice schimbare de direcție magnetică atrage după sine o îndepărtare față de drumul obligat, implicit o "dezorientare" față de direcția de deplasare care trebuie respectată cu rigurozitate. Primul factor care influențează observarea din zbor este însuși aspectul general al terenului. Acesta poate să fie uniform, ca în cazul suprafețelor mari de apă, mari, etc. al ținuturilor de deșert sau al regiunilor acoperite de zăpezi și ghețuri, sau variat.
Aspectul uniform al terenului, păduri întinse, terenuri plane pe distanțe mari, șiruri de munți paraleli etc., îngreunează foarte mult navigația aeriană cu vederea solului. în schimb, situația cea mai favorabilă este aceea în care terenul prezintă forme și dimensiuni variate, amplasate la distanțe de 10-15 minute de zbor unele de altele. Varietatea terenului ușurează stabilirea poziției aeronavei. Micșorarea valorii unghiului drumului magnetic înseamnă deplasarea aeronavei la stânga drumului obligat; mărirea acestui unghi atrage după sine deplasarea aeronavei la dreapta drumului obligat.
Valorile pe care drumul magnetic Ie poate avea în timpul zborului se citesc de pilot sau de navigator pe instrumentele de navigație de care aceștia dispun la bordul avionului. în caz că suflă vântul, între direcția pe care trebuie să se deplaseze aeronava și indicația compasului magnetic există o diferență care se menține aceeași cât timp direcția și intensitatea vântului se mențin constant.