Senzația de accelerație Corpul uman nu sesizează mișcarea în linie dreaptă la o viteză constantă decât cu mijloacele vizuale, deoarece organele vestibulare din urechea internă nu sesizeaz ă mișcările neaccelerate. Atunci când sunteți pasager într-un tren care se mișca în aceeași direcție cu altul, paralel, este dificil de stabilit care tren se mișcă sau dac ă se mișcă amândouă. Deplasarea cu o viteză constantă în linie dreaptă reprezintă o mișcare neaccelerată de 1g, ca și una staționară, de acea aparatul vestibular nu sesizeaz ă mișcarea în această situație. Corpul uman și sistemul vestibular reacționează la schimbările accelerației, atât ca viteză cât și direcție.
Corpul uman reacționează și la viteză unghiulară sau la accelerația unghiulară atunci când vă rotiți. Într-un viraj de 60 grade de exemplu, accelerația gravitațională ajunge la 2G astfel că veți simți că sunteți de două ori mai greu. Senzația de accelerație unghiulară Urechea internă conține trei canale cu lichid în formă de semicerc, conectate la un sac. Fluidul poate să se miște prin canale, antrenând materialul gelatinos în care sunt firicelele de păr (cilii). Orice mișcare a fluidului va mișca materialul gelatinos și cilii. Celule mici nervoase aflate la baza cililor transformă această mișcare în impuls electric care este trimis la creier pentru interpretare.
Cele trei canale sunt dispuse la un unghi de 90 de grade unul fa ță de celălalt ca direcția și stabilizatorul unui avion și poate detecta accelerații unghiulare (pe cele trei axe: longitudinală, transversală și verticală ). La orice accelerație unghiulară, fluidul din canalul respectiv rămâne în urma mișcării și se deplasează în sens contrar mișcării de accelerație, antrenând și senzorii ciliari care transmit un mesaj de accelerație unghiulară creierului. Când accelerația unghiulară încetează, fiind menținută o viteză unghiulară constantă, lichidul se oprește și nu mai exist ă mișcare în canal, de acea senzorii ciliari nu mai acționează.
Canalele semicirculare nu mai sesizeaz ă accelerația, deoarece nu mai exist ă accelerație unghiulară, chiar dacă mișcarea de rotație constantă continuă. Fig 4.2. Senzația de gravitație și accelerații liniare Acestea sunt detectate de firicelele de p ăr din sac, cunoscut și sub denumirea de organ static. Cilii pătrund într-un material gelatinos numit cupulă care conține cristale mici denumite otolite. Materialul gelatinos are o poziționare statică, atunci când capul este sus. Dac ă ne mișcăm capul într-o direcție sau alta, materialul gelatinos se mișcă sub influența forței gravitaționale, antrenând cilii, care transmit diferite semnale la creier.
Cupul a detectează direcția forței gravitaționale, dar nu și originea ei, căci poate să existe și o forță centripetă. Corpul omenesc este conceput pentru mișcări lente la suprafața Pământului, la o forță de gravitație de 1G exercitată asupră acestuia, și mai puțin pentru forțele tridimensionale din timpul zborului. Organismul nu poate aprecia sensul și accelerația decât cu ochii deschiși, urmărind aparatele de la bordul aeronavei, care confirmă poziția și sensul accelerației. Cupula detectează în organul static și accelerațiile liniare.
În timpul unei accelerații liniare, corpul este accelerat din poziția lui inițială, iar materialul gelatinos „ rămâne în urmă”, determinând mișcarea de ramificare a cililor și trimiterea unui semnal la creier. Aceștia vor reveni la poziția inițială când accelerația încetează. Comparând cele două figuri vom vedea că poziția relativă a cupulei în timpul unei accelerații liniare este similar ă aceleia când capul este inclinat spre spate. Acest lucru poate conduce spre o iluzie, aceea a căderii pe spate când, de fapt, este vorbă de o accelerare.